Benedetta Trevisani con “Na vela bianghe” vince il Festival del Dialetto di Varano

Benedetta Trevisani con “Na vela bianghe” vince il Festival del Dialetto di Varano

San Benedetto del Tronto – Il dialetto sambenedettese ancora una volta primo nel panorama dei dialetti marchigiani. Il 24 agosto a Varano, nel corso del 44° Festival del Dialetto, su 76 lavori presentati si è classificato al primo posto ed è stato premiato il racconto di Benedetta Trevisani intitolato “Na vela bianghe”. In un paesaggio marino che evoca vecchie immagini di vele disegnate con i colori della tradizione, si impone all’attenzione di una giovane donna una vela bianca che suscita interrogativi sulla natura del mare e sul destino dell’uomo in una dimensione visionaria alimentata dalla bellezza dello scenario mattutino.

Tratto da “Na vela bianghe” di Benedetta Trevisani:

… Chiarine jave avante a raccuntà: “E mettece póre chèlla vela bianghe! Bianga senza nu scegne pe’ fa capé lu nome e la casate. Bianga come lu mantille de i fantasme.”

Giannì: “Mbè, che vu ‘ndenne? Lu bianghe jè nu culòre che pare fatte apposte pe’ le vèle.”

“Le barche nostre, quanne le véde da lentane só lu mare, te se fa recunòsce da i culore de le vèle – cuntinuì Chiarine coma gnente fusce – Chesta, mmice, jève come se velesse passà zetta zette só lu mare senza nu scegne pe’ fasse recunosce.”

“Lu dece tó! La cusa sòle che a mè me pare chiare jè che chèlle che sci veste tó nen jè ‘na barca de le fameje nostre. Ma mbè che fa? Lu mare jè de tótte. Llà mmare nen ci sta i cunfene come pe’ noie qua ‘n terre. Ugni barca pò jé naveghenne ndua se pare.”

Chiarine, mperò, nne lu stave a ddeserà: “E lu marenare, me sò dette? Chi sarrà mai lu marenare che guverne ‘na barche coma chèlla? Sarrà esse póre nu recurde anteche? L’ombre de óne che nghe lu mare c’avóte a che fa da jvenette, ma ppù ssa retrevate senza véte dendr’a lu mare che se l’ha gnittéte?”

“Oh, ma che va dicenne! – se reppellètte Marie – Nen me pertà scarogne, che llà mmare ci sta lu spose mmi che angòre pèsche. E lu mare jè mije che nne lu stème a ccimentà.”

“Che ci rrèntre mò lu spose ttu nghe ‘sti penzire mmine. Mperò tó lu sa bbè, lu sapeme tótte, quant’ummene jècche a noie ass’ambarcate pe’ la pèsche nghe lu core péne de speranze. Ma le speranze a la féne l’ha lasciate jò sòtte, su lu fónne de lu mare, ndua à remmaste a fa’ ‘na veta grama.”

“Mbè, mò perché repinze a chèsse cuse ch’ha date pene e sufferenze a tanta ggente? – dicètte Giannì – ‘Uarda, mmice, lu mare coma jè bille e coma fa lu bbune só la reve ndua se mètte a icà nghe i freché. E a le fantelle, ppù, quanne se scaze pe’ jé dèndr’a l’acque, nghe i sbróffe e i sgrézze ssune j ‘mbònne lu guarnille e j accarèzze i pì.”

Chiarine se facètte pensieròse: “Lu sacce che lu mare jè bbille. Lu sacce che lu mare jè bbune… Ma lla barchètte nghe la vela bianca nen me la so signate. Nen gnè nu sugne quelle che ve sò raccuntate… Passì lentane só lu mare, zetta zette. E ugnone po’ penzà coma se pare.”

A Giannì che la ‘uardì perplesse: “Lu mare sa èsse bbune, tó me dece. E jé ci crède. Vuje penzà allòre che lla barche nghe la vela bianghe pertì lu marenare sopra l’onde per faje resentè l’udòre bbune che ci ha lu mare de prema matene, quanne lu sole nasce fresche fresche e l’aria tutt’andòrne se culòre.”

E surredènne a Marie che la stave a sentè senza fa’ parole: “La bellèzze jè nu meracule de natóre: passe pe’ j ucchie e rrèntre ne lu còre… e póre i murte j fa rebbevè. Demme Marì, perchè ngi se po’ crède?”

 

 

 

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com